„Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile cari conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul viţii demne de compătimit.”
Aşa îi scria prietenului Alexandru Vlahuţă, I. L. Caragiale, aflat în Berlin, unde se autoexilase. Pe lângă refuzul de a fi primit în Academia Română, altă întâmplare a întunecat viaţa marelui dramaturg, fiiind nevoit să-şi apere reputaţia de scriitor.
Constantin Al. Ionescu-Caion, prim redactor la „Revista Literară”, condusă de Th.M. Stoenescu, îl acuzase, printr-un articol, că plagiase drama ”Năpasta” după altă dramă a autorului ungur, Kemeny Istvan, intitulată „Nenorocul”, care ar fi fost tradusă în româneşte de Alexandru Bogdan în 1848, la Braşov. Un al doilea articol publicat la 10 decembrie 1901 în aceeaşi revistă în care spune că „doar titlul piesei este schimbat, restul este furat pe de-a-ntregul” are darul de a-l scoate pe Caragiale din sărite, ceea ce-l determină să se adreseze Justiţiei.
Dramaturgul îi scrie prietenului Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme şi-l solicită să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion.
La prima înfăţişare ce are loc pe data de 2 martie1902, Caion recunoaşte că nu există nici o dramă „Nenorocul” şi nici un autor Kemeny Istvan, însă afirmă că drama „Năpasta” ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită „Puterea întunecimei” şi prezintă ca probă un exemplar în limba franceză. Până la urmă se dovedeşte că nici această acuzaţie nu-i întemeiată, fiind tot o invenţie a inculpatului. Calomnia fiind dovedită, în şedinţa publică din 11 martie 1902, Caion este condamnat la pedeapsa cu închisoare corecţională pe trei luni, la 500 de lei amendă şi 10.000 lei daune morale reclamantului Caragiale. La recursul din 10 iunie 1902, inculpatul îşi recunoscuse întreaga ticăloşie, şi totuși este achitat. De fapt nici dramaturgul nu dorea ca mai tânărul falsificator să fie atât de aspru pedepsit, ci pur şi simplu să-i fie reparată onoarea şi să fie scos la iveală adevărul.
Caragiale s-a bucurat de apărarea lui Barbu Şefănescu Delavrancea, renumit pentru pledoariile sale şi pentru abilitatea de-a demonta orice cauză în apărarea clientului. Astfel pentru a demonstra că învinuirile contra lui Caragiale sunt doar plăsmuiri ale minţii denigratorului s-au adus drept probe un catalog al tuturor tipăriturilor de la Braşov, unde Caion afirma că s-ar fi făcut traducerea, catalog numit Kronstaedler Drucke al profesorului bibliotecar Julius Gross. Nu exista nici drama, nici autorul, nici traducătorul. S-a trecut la demontarea celei de-a doua calomnii. Este antologică pledoaria pe care a suţinut-o Delavrancea, amestec de măiestrie oratorică şi talentul unui mare scriitor:
„Şi când mă gândesc că omul acesta a veghiat jumătate din nopţile sale pentru a ne crea o dramaturgie originală!… Cu cât talentul lui e mai mare şi osteneala mai covârşitoare, cu atât calomnia e mai odioasă şi încercarea mai demnă de asprimea legilor! A! Ştiu, cunosc acuzaţiunile puerile care s-au adus lui Caragiale. -„Ai atacat libertăţile publice!” -„Ai batjocorit Constituţia!” -„Ai zeflemisit Egalitatea!” -„Ai ponegrit Democraţia!” Nu, domnilor, spiritul profund şi ascuţit al lui Caragiale a denunţat şarlatania şi uşurinţa, a rechemat la realitate pe naivii zvăpăiaţi, a zugrăvit zăpăceala şi denaturarea spiritului naţional. Rolul lui a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii noastre publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire.
Caragiale nu-l urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu îşi calomniază nici personajele create de el. Parcă-l văd retras într-un colţ, scânteindu-i privirea de pătrundere, surâzând de bună şi sinceră plăcere: îşi ascultă eroii pretutindeni, cu dragoste îi studiază, îi rotunjeşte în mintea lui, îi descarcă de partea banal-indiferentă şi îi reduce la sufletul lor real-estetic, etern-real. Aşa şi-a studiat tipurile şi, animat şi de altă dragoste, de enorma dragoste de limba românească, s-a jertfit ei, frământând-o pentru a-i spori viaţa, puterea, farmecul. A muncit din greu şi-a robit tot talentul şi toată inteligenţa pentru fala noastră a tuturor; şi trăind din greu, n-a întins mâna nimănui, nu s-a plâns niciodată de ingratitudinea acelora de care a depins soarta poporului român, nici de rătăcirea multora care n-au înţeles că viaţa unui popor atârnă nu numai de dezvoltarea lui materială, ci şi de înălţarea geniului lui. Şi când Caragiale stă resemnat la o parte şi trăieşte din muncă aspră, cinstită şi demnă, să-l izbim, să-l pătăm, să-l înfăţişăm lumii ca pe un fur ordinar?”
S-a făcut dreptate şi adevărul a ieşit la lumină pentru că, din fericire, la acea vreme justiţia română încă mai avea un cod al onoarei. O viaţă plină de lipsuri şi nedreptăţi, felul în care i-au fost primite piesele de teatru, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o, de-a se autoexila la Berlin!
Dacă în zilele noastre plagiatorii tezelor de doctorat ar deschide proces în apărarea „onoarei şi demnităţii”, mulţi, dacă nu toţi, ar pierde procesul, rămânând fără titluri.
Gheorghe MOHOR
