Ce bucurie mai mare îl poate „lovi” pe un poet decât să afle, întâmplător sau nu, că tot (sau aproape tot) ce scrie este citit și apreciat de cei cărora „le cade în mână” ziarul sau cartea.
Iar dacă tot întâmplător află (asemenea mie, în una din serile trecute) că ziua în care el își publică „zămislirea” este așteptată cu nerăbdare de cineva sau de câțiva, ce bucurie mai mare poate avea?
V-o spun eu, din proprie experiență, din propria „trăire”!
… Mergând, în fiecare seară, pe aleea din fața blocului în care locuiesc, întâlnesc oameni cu care nu am în comun decât drumul pe care mergem, dar pe care îi salut ca și când ar fi „de-ai casei”…
Mai zilele trecute, oprit la capătul aleii, după ce m-a salutat cu „Vă salut, domnule Dan Rotaru!” și s-a recomandat „Negoiță mă numesc!”, un domn m-a întrebat scurt: „Domnule Rotaru, îmi puteți spune cum mă pot rade cu țuică fiartă în loc de apă”?
Pe moment, sincer, „nu mi-a picat fisa” și i-am spus „Nu știu, domnule Negoiță!”
„Cum nu știți, domnule Rotaru, a continuat acesta, nu ați scris dumneavoastră cum s-a ras cu țuică fiartă poetul Alexandru Andrițoiu?”…
Fără să vreau, am izbucnit în râs, dar acesta a continuat.
„Vă citim toți din cartierul nostru, domnule Rotaru, zilele de marți ne bucurau privirea și sufletul… Dar de ce nu mai publicați?”
I-am spus, fără „să mă plâng”, că după aproape șase ani de când semnez în „Săgetătorul”, în fiecare zi de marți, eseuri (și zeci de articole pe timpul săptămânii), fără niciun leu drepturi de autor, „am obosit”, ca să nu zic altfel…
Surprins de cele auzite, mi-a zis doar atât: „Nu se poate! Chiar așa, pe nimic?”
„Ba uite că s-a putut!”, i-am zis, la rându-mi, și i-am promis că voi continua să public, de dragul unor oameni ca dumnealui, în „Argeș Press”.
Ceea ce și fac, începând de azi.
Și, surpriză – sper, plăcută -, celui mai bun „comentator” a ce scriu îi voi dărui, săptămânal, o carte de-a mea, cu autograf…
Întâmplări cu (și despre) scriitori:
UN RĂCĂNEL ȘI UN CERCEL
Contrar unor aberații aparținând unor scriitori care au crezut că istoria literaturii române a început odată cu ei, ca om care în viața lui a semnat 44 de cărți și mii de articole, interviuri și reportaje în presa de dinainte de 1989, afirm că aceasta este o fantasmagorie ordinară, că nu e adevărat, mărturie stând cărțile și întâlnirile scriitorilor cu cititorii devenite obișnuință.
Despre una dintre acestea scriu acum…
… După câteva telefoane date de mine, poetul Nicolae Dragoș, redactorul-șef de atunci al revistei „Luceafărul”, a acceptat să vină la Pitești, ca invitat al revistei „Argeș”.
Fiind singurul membru al Uniunii Scriitorilor din redacție, m-am ocupat, ca un coleg de breaslă, de primire, de cazare, de masă și de „mobilizare”, așa încât „manifestarea” – ce avea să se desfășoare la Biblioteca Județeană – să fie pe placul invitatului nostru.
N-am apucat să intru în birou, după ce îi cazasem la Hotelul „Muntenia”, că secretara a venit și mi-a spus să dau urgent un telefon domnului Eugeniu Ciobotoiu, pe atunci director general al Complexului hotelier.
Ceea ce am și făcut.
„Domnule Dan Rotaru, vă rog să încercați să dați de Popescu, șeful Hotelului, că are o problemă cu invitații dumneavoastră cazați la noi!”, mi-a zis.
După câteva telefoane, am aflat care era „problema”.
„Domnule Rotaru, mi-a zis șeful hotelului, ai mei de la „Cazare” mi-au spus că în camera rezervată de Dumneavoastră pentru domnul și doamna Dragoș sunt un Răcănel și un Cercel, de fapt o doamnă, și știți cum e cu cei de la „secu” care răspund de noi!…”
Am izbucnit în râs și, mergând la hotel, în câteva secunde „am rezolvat problema”: „Nicolae Dragoș” era pseudonimul poetului Nae Răcănel, iar doamna Dragoș era, în fapt, doamna Mariana Cercel, care și-a păstrat și după căsătorie numele de actriță…
Haioasă situație, nu?
