Cu gândul la „poetul rozelor”
Alexandru Macedonski (1854-1920) a fost poetul, prozatorul, publicistul şi dramaturgul despre care s-au scris sute de pagini, recunoscându-i-se contribuția la înnoirea veșmântului poeziei românești, ca teoretician și promotor al simbolismului autohton, fondator al revistelor literare ”Literatorul”, ”Liga Ortodoxă”, al ziarului ”Oltul” etc. Intrând în dizgrația contemporanilor datorită atitudinii antijunimiste, în special în urma nefastei epigrame umilitoare destinată lui Eminescu în chiar luna și anul îmbolnăvirii marelui poet, autorul celebrelor ”Nopți” și ”Rondeluri”, „poetul osândit la uitare” (Al. Piru) a învins ”neghiobia dușmănească”, remarcându-se prin originalitatea și muzicalitătea versurilor, folosind forme de expresie artistică specifice modernismului european, în special al celui francez (Mallarme, Baudelaire, Verlaine etc.). Macedonski respingea cu vehemență registrul romantic al poeziilor lacrimogene, lipsite de energie, poporul fiind „de lacrime sătul”.
În ampla-i monografie „ Viaţa lui Alexandru Macedonski”-1968), criticul şi istoricul literar Adrian Marino sublinia: ”Macedonski aduce numeroase note și accente proprii, originale; dă o nouă și ultimă strălucire romantismului românesc; dezvăluie o mare capacitate de exprimare și asimilare creatoare a formulelor estetice postromantice; reprezintă prin întreaga sa operă o adevărată răspântie a literaturii române la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea”.
Dacă Macedonski ar fi scris doar celebrele „Noaptea de mai” şi „Noaptea de decemvrie”, comparabile, susţin criticii, cu „Luceafărul” eminescian, tot i-ar fi rămas numele cunoscut în literatura română, precum al lui Eminescu dacă ar fi scris doar „Luceafărul”, ca al lui Andrei Mureşanu cu „Un răsunet” (Imnul naţional de astăzi, sub titlul ”Deşteaptă-te, române!”, pe muzica lui Anton Pann, ca al lui Labiş cu „Moartea căprioarei”. E adevărat, cu câte o floare răsărită ici, colo, la diferite intervale de timp, nu s-ar fi făcut primăvară, dar s-ar fi realizat un buchet de toată frumuseţea în imensa grădină a literaturii naţionale.
Poemul „Noptea de mai” sună încântător când cenușiul vieții și răutatea omului „reajuns o fiară” pot fi înlocuite cu mirajul florilor sub strălucirea soarelui și lumina stelelor, în stare să reaprindă iubirea. Este un imn de slavă închinat frumuseţilor naturii, insuflând optimism şi dragoste de viaţă, un rol important avându-l însăşi poezia.
„Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-află încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăți,
Și preschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze.
Parfumele din mai înalță reînnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culcă pe câmpenești virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți: privighetoarea cântă, și liliacul e-nflorit!”
Poemul „Noapte de decembrie” este cosiderat o capodoperă a poeziei româneşti, prin originalitate şi tehnică artistică. Ambele poeme oglindesc voinţa oamenilor de geniu de a atinge perfecţiunea şi absolutul, neabătându-se de la împlinirea idealurilor chiar cu sacrifiul suprem, în comparaţie cu omul obişnuit, capabil pe de o parte de trădare, pe de alta de alegere a unor căi ocolite. Întâlnim de fiecare dată noi frumuseţi de limbaj, de idei şi tehnică artistică, crescând preţuirea şi recunoştinţa noastră faţă de orgoliosul, dar generosul poet.
Posteritatea a decis împăcarea postumă a celor două spirite ale culturii româneşti, recunoscând în Eminescu prototipul poeziei şi al cugetării noastre, fără de care am fi mai slabi şi mai umili ca naţiune în faţa altor naţiuni, iar pe Macedonski – deschizător de şcoală literară, părintele simbolismului românesc în poezie.
Gheorghe MOHOR
