Mi-amintesc, de parc-ar fi fost ieri – dovadă că nu numai situațiile grele prin care treci îți rămân mult timp în memorie, ci și cele îmbucurătoare – cum, într-o seară de decembrie, în 1986, m-a sunat președinte nostru de atunci, D. R. Popescu…
„Dane, fă-ți timp și vino mâine la Uniune să-ți faci formele, că pleci într-un schimb de scriitori la Moscova și la Erevan”, mi-a zis.
Sincer, numele capitalei Armeniei mi-a adus în minte bancurile cu „Radio Erevan”, aflate pe atunci la concurență cu cele cu Bulă.
„Cu cine merg?”, l-am întrebat.
„Cu Ovidiu Genaru și cu Florența Albu”, mi-a răspuns repede și a închis telefonul.
Pe Ovidiu îl cunoșteam bine de la Festivalul „Mihai Eminescu” de la Iași, și de la Festivalul „Bacovia” de la Bacău, la care fusesem invitat de mai multe ori de prietenul meu Radu Cârneci, redactorul-șef al revistei „Ateneu”, pe Florența, nu, dar amândoi aveau să se dovedească, în cele opt zile, cât a durat „schimbul”, oameni „de gașcă”…
Deplasarea la București fiind făcută, „formele” fiind gata, aprobările de la „Secu” fiind luate, peste câteva zile aveam să ne întâlnim toți trei la București, apoi duși de George Bălăiță, cu mașina lui, la Otopeni, spre a lua „avionul de Moscova”.
Bineînțeles că înainte de plecare ni s-a făcut obișnuitul „instructaj” privitor la hotelurile în care vom fi cazați, spunându-ni-se până și numărul camerelor unde vom sta, în care erau instalate mijloacele de ascultare a românilor, totul urmând a se dovedi exact, „Ucraina” și „Rossia” fiind hotelurile, numerele camerelor le-am uitat de-acum….
„Vedeți ce vorbiți și, dacă vreți să le trageți vreo înjurătură, faceți-o în baie!”, ne-a spus „tata Iancu”, directorul Uniunii Scriitorilor, după ce ne-a înmânat diurnele…
Drumul de la „Otopeni” până la „Șeremetievo”, cu un Tu 154, s-a dovedit a fi foarte scurt, așa că în scurt timp aveam să fim preluați de o tânără frumoasă, ea însăși scriitor, care ne-a fost și translator.
De aici la hotelul „Ucraina”, exact în camerele pe care, repet, le știam de la București…
Trebuie să recunosc însă, cu sinceritate, că toate zilele petrecute la Moscova au fost atât de frumoase, cu un program „la alegere”, încât n-am avut motive să tragem vreo înjurătură cuiva…
Numai că, odată întrat în cameră, pe mine m-a apucat o migrenă îngrozitoare, a cărei intensitate creștea cu cât se apropia ora de întâlnire cu prietenul meu, Emil Loteanu, întâlnire fixată încă din vară, la Casa scriitorilor de la Neptun, când, parcă presimțind această deplasare, ne propusesem să ne revedem la Moscova, unde acesta era directorul „Mosfilm”, cel mai mare studio cinematografic rusesc.
„Lasă că te fac eu bine imediat, te vei simți ca nou-născut!”, mi-a zis Emil, când ne-am revăzut și îmbrățișat, după ce i-am spus de ce sunt „așa de străveziu la față”.
Și chiar așa a fost, nu știu ce mi-a preparat el, cu mâna lui, nu știu ce băuturi a combinat, că, după ce am băut un păhărel, mi s-a luminat mintea și nu m-a mai durut nimic.
Mi-amintesc însă și azi, după atâția ani, cum, la intrarea noastră în salonul Casei cineaștilor, unde aveam să mâncăm, când i-au văzut, pe Emil Loteanu și pe frumoasa lui soție, Galea Beleaeva, toți cei aflați la mese s-au ridicat și i-au salutat cu plecăciune și respect…
A urmat „o seară în trei”, superbă, de vis, cu schimburi de daruri și de amintiri, cu planuri privind viitoarea întâlnire de la Neptun – care avea să se materializeze în vara următoare – seară care mă face să exclam și acum: „Ce prieteni, ce vremuri!”
Nu mai scriu decât atât (și cred că e un final de amintiri fericit!): În acest moment, când tastez amintirile de neuitat ale întâlnirii mele cu Emil Loteanu, de la Moscova, am în față, la loc mereu vizibil, discurile de celuloid sau ebonită cu muzica din filmul „Șatra”, compusă de „divinul” Eugen Doga, cum mi l-a caracterizat într-un cuvânt Emil Loteanu atunci când mi le-a dăruit…
Ce bucurie și ce șansă mai mare decât această întâlnire?
Mi-ajunge pentru o viață, atâta cât a fost și câtă mi-a mai rămas de dus!
Dan ROTARU
