Ca în fiecare an, și anul acesta, așa cum spunea o poezie, „a venit (și la mine) vacanța”.
Tot în iulie, tot cu aceeași destinație, Neptun, tot la Casa scriitorilor, dar parcă mai greu ca altădată.
A venit, așadar, și anul acesta, vacanța, dar „cu trenul din România”, mai încet adică.
Asemenea marilor iubiri, vacanțele vin greu și, chiar dacă ar ține o viață, tot ni se pare că pleacă și se duc repede…
„Cu trenul din Franța”…
Totuși, chiar dacă, într-un fel, și-au pierdut din farmec și din conținut pentru cei de vârsta mea, vacanțele își au „rostul” lor: să trateze „beteșugurile” care tot restul anului ne-au chinuit sufletul și trupul.
În ce mă privește, cea din acest an a fost binevenită după zilele de coșmar în care nopțile din ultimele două luni au fost „ore de chin” pricinuit de căldura de afară.
Plecat, după una din cele mai rele dintre acestea, în care ora 4 a dimineții m-a prins treaz, am plecat spre Neptun.
Știam că acolo, la Casa scriitorilor, mă voi întâlni cu câțiva „colegi de serie” din anii trecuți.
Știam că garsoniera 26 mă așteaptă – la fel de primitoare ca în fiecare an – să privesc din pat răsăritul soarelui în fiecare din cele 11 dimineți de vacanță.
Și chiar așa a fost, seria de anul acesta fiind cea mai liniștită din toate cele în care, timp de jumătate de secol, am fugit după liniște la Neptun, vară de vară…
Știam că n-am să-l mai pot auzi, dimineața, pe Fănuș, întrebându-ne, când trecea prin hol spre micul dejun: „Ce faceți, măi, mânjilor? Cum vă simțiți?”…
Nici să-l mai văd pe Ioan Alexandru, mergând cu „pruncuții” pe umeri…
Nici pe Marin Sorescu, plimbându-se cu o frunză în mână, în așteptarea „mesei de dimineață”, pe aleile din curtea vilei, până la gardul dinspre faleză, admirând marea…
Nici pe Dan Deșliu plecând, în zori, spre a se arunca în valurile care-l duceau în larg până când nu i se mai vedea creștetul.
Vremuri, vremuri, vremuri demult apuse.
Fără balurile copiilor și ale părinților, fără meciurile de fotbal în care jucători erau Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Mihai Ungheanu, Valentin F. Mihăiescu, Iulian Neacșu, Petru Poantă și alții, scriitori de care azi și mării îi e dor.
Vorbim adesea, simțindu-l sau nu, de „dorul de mare”.
Eu, privind-o, i-am simțit anul aceasta dorul de cei cărora le-a fost cândva, timp de șaisprezece zile (cât ținea atunci seria), unică iubită…
Iubire, vreau să zic…
Mulți sunt azi „duși”, mai toți sunt amintiri…
Pe mine, însă, directorul administrativ Ion Vasile (de care mai toți își amintesc doar cu câteva zile înainte de începerea vacanței), cel care, din zori până seara târziu, „ia interviuri” scriitorilor despre cum se simt, ce le lipsește, de ce mai au nevoie, și bucătarul șef Lucian, cel care știe cum se pregătește cel mai gustos „șalău pane” din câte am mâncat vreodată, și camerista Aișa, cea neobosită în a face și a păstra curățenia în camere, mă întâmpină an de an cu aceeași dragoste cu care eu aștept să-i întâlnesc…
Cât despre „înlocuitorii” de azi ai lui Fănuș Neagu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Al. Piru, George Macovescu, Laurențiu Ulici, Petre Ghelmez, Mircea Micu, Mihai Stoian, Petru Poantă, Emil Loteanu și ai altora care sunt de-acum umbre și amintiri, îi las pe alții să se pronunțe, eu – de anul acesta cel mai vechi „locatar de-o vacanță” al vilei – nu-mi permit, pentru că-i simt că încă sunt acolo…
Așadar, a venit vacanța – greu și încet – „cu trenul din” România.
Și a și plecat – parcă prea repede – „cu trenul din Franța”!..
Să sperăm că anul viitor va veni „cu trenul din Franța”, repede adică – unii dintre noi nemaiavând timp să aștepte – , și va pleca, măcar o dată, dar nu ultima, „cu trenul din România”, mai încet și mai greu…
Și că toți cei care „vor umple”, anii viitori, Casa scriitorilor se vor simți la fel de bine ca în 2022…
Atâția câți vom mai rămâne și cât ne va mai îndura Dumnezeu…
Dan ROTARU
