Astăzi, 20 noiembrie, vorbim cu toții despre drepturile copilului. Peste tot, mesaje frumoase, imagini, activități și declarații despre importanța respectării acestora.
Dincolo de promovarea acestor drepturi, cât de eficientă este protejarea lor?
Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului stabilește, la art. 6 lit. j), un principiu fundamental:
„Celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil.”
O prevedere scurtă, dar cu implicații deosebit de importante.
Celeritatea presupune promptitudine, operativitate, evitarea întârzierilor nejustificate și adoptarea măsurilor necesare într-un timp care să răspundă nevoilor reale ale copilului.
Legiuitorul a înțeles, așadar, că timpul are o altă valoare atunci când vorbim despre copii.
Cum asigură statul respectarea acestui principiu? Prin termene legale, proceduri de urgență, mecanisme de intervenție, control administrativ, monitorizare instituțională și căi de contestare a întârzierilor. Există autorități care au atribuții în protejarea drepturilor copiilor, dar și instituții care au competențe de monitorizare și control: Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, Inspecția Socială, Avocatul Copilului, precum și instanțele de judecată, fiecare în limitele atribuțiilor sale legale.
Dar cât de eficient este acest sistem?
* Există o monitorizare a duratei efective de soluționare a situațiilor în care drepturile copiilor sunt încălcate?
* Cine constată nerespectarea principiului celerității?
* Cine verifică perioadele de inacțiune instituțională?
* Cine urmărește implementarea recomandărilor formulate de organismele de control?
* Ce consecințe există pentru cei care întârzie nejustificat adoptarea unor măsuri?
* Cine răspunde pentru prejudiciile suferite de copil în perioada de așteptare?
Art. 6 lit. j) consacră principiul celerității, însă nu stabilește un termen maximal general și nici o sancțiune distinctă pentru nerespectarea acestuia. Cum se transpune, atunci, această obligație legală în practica de zi cu zi a instituțiilor?
Este suficient ca o autoritate să răspundă în termenul legal unei petiții, dacă situația copilului rămâne nerezolvată?
Este suficientă redirecționarea unei sesizări către o altă instituție, fără monitorizarea rezultatului final?
Este suficientă emiterea unei recomandări, fără verificarea efectelor sale concrete?
Poate că ar trebui să existe indicatori publici privind durata intervențiilor, întârzierile constatate, măsurile corective dispuse și drepturile efectiv restabilite.
Eficiența unui sistem de protecție a copilului ar trebui măsurată nu doar prin numărul sesizărilor soluționate administrativ, ci și prin timpul în care drepturile încălcate sunt efectiv restabilite. Celeritatea nu este o favoare acordată copilului de către instituțiile statului. Este un principiu consacrat prin lege.Dacă statul garantează respectarea drepturilor copilului, cine garantează că statul își respectă propriile obligații?
O întrebare care merită adresată nu doar pe 20 noiembrie. Pentru instituții, timpul se măsoară în termene și proceduri. Pentru copii, timpul se măsoară în copilărie.


