Apel pentru o responsabilitate instituțională verificabilă
În România, avem legislație privind obligațiile părinților față de copii. Avem instituții, proceduri, mecanisme de sesizare și instrumente juridice pentru protejarea drepturilor minorilor. Și totuși, între momentul în care o problemă este semnalată și momentul în care se intervine efectiv, se poate scurge un timp considerabil.
Timpul instituțiilor nu este întotdeauna timpul copilului.
Fie că vorbim despre abandonul financiar, care poate presupune procese civile, cercetări penale și executări silite, fie că vorbim despre neglijarea emoțională și neîndeplinirea celorlalte responsabilități parentale, avem nevoie de proceduri mai rapide, de colaborare instituțională și de intervenții concrete.
Interesul superior al copilului nu trebuie să rămână doar un principiu invocat în legislație, ci trebuie să se reflecte în rapiditatea și eficiența măsurilor adoptate.
Avem legislație. Dar cât durează până când copilul beneficiază de ea?
Codul civil stabilește obligațiile ambilor părinți privind creșterea, educația, sănătatea și întreținerea copilului.
Legea nr. 272/2004 reglementează protecția și promovarea drepturilor copilului și recunoaște inclusiv neglijarea emoțională.
Articolul 378 din Codul penal reglementează infracțiunea de abandon de familie, inclusiv neplata cu rea-credință, timp de trei luni, a pensiei de întreținere stabilite judecătorește sau notarial.
Așadar, cadrul legal există.
Dar ce se întâmplă în practică?
Un părinte poate fi nevoit să parcurgă proceduri judiciare, să solicite executarea silită, să depună sesizări și să aștepte răspunsuri de la mai multe instituții pentru a obține respectarea unor obligații deja stabilite.
În situațiile de neglijare emoțională, dificultățile pot fi și mai mari. Efectele asupra copilului sunt greu de evaluat, iar intervenția poate presupune implicarea școlii, a serviciilor sociale și a specialiștilor din domeniul sănătății.
Câte luni trebuie să treacă între o sesizare și o măsură concretă? Câte documente trebuie să circule între instituții pentru ca drepturile unui copil să fie protejate efectiv?
Nu contest necesitatea procedurilor și a garanțiilor legale. Solicit însă ca acestea să fie aplicate cu celeritate, fără întârzieri administrative nejustificate.
Școala și instituțiile statului trebuie să intervină, nu doar să constate
Școala poate fi primul loc în care devin vizibile dificultățile emoționale sau comportamentale ale unui copil.
Profesorii pot observa, consilierul școlar poate oferi sprijin, iar conducerea unității de învățământ poate sesiza instituțiile competente.
Consilierea psihologică nu poate fi singurul răspuns la situațiile grave.
Este nevoie de colaborare reală între școală, serviciile publice de asistență socială, DGASPC, instituțiile medicale și celelalte autorități competente.
O sesizare nu trebuie considerată rezolvată doar pentru că a primit un număr de înregistrare sau pentru că a fost transmisă altei instituții.
Responsabilitatea instituțională trebuie să poată fi verificată: cine a preluat cazul, ce măsuri a dispus, în cât timp și cu ce rezultat?
Ce solicităm concret?
Solicităm autorităților cu atribuții în protecția copilului:
–Celeritate în soluționarea procedurilor care privesc drepturile minorilor, inclusiv în cauzele referitoare la obligațiile de întreținere, cu respectarea garanțiilor legale.
–Reducerea întârzierilor administrative și eficientizarea schimbului de informații între instituții, astfel încât documentele să nu circule luni întregi fără măsuri concrete.
-Evaluarea rapidă a situațiilor de neglijare, inclusiv emoțională, și acces efectiv la servicii de sprijin pentru copil și familie.
–Coordonarea intervențiilor instituționale, cu desemnarea unui responsabil de caz acolo unde situația o impune și cu monitorizarea măsurilor adoptate.
–Informarea clară a părinților care cresc singuri copii cu privire la drepturile lor și la instituțiile cărora li se pot adresa pentru sprijin juridic, social, psihologic sau medical.
Un părinte trebuie să știe că poate solicita sprijin serviciului public de asistență socială din localitate, DGASPC, consilierului școlar sau serviciilor medicale de specialitate, în funcție de problema întâmpinată. Pentru recuperarea obligațiilor financiare poate apela la mecanismele judiciare și de executare prevăzute de lege.
Accesul la ajutor nu ar trebui să depindă de capacitatea unui părinte de a descifra singur legislația și competențele fiecărei instituții.
Cine responsabilizează părintele care nu se implică?
Există părinți care, deși nu mai formează un cuplu, continuă să își îndeplinească responsabilitățile față de copii. Ireproșabil. De asemenea, există și părinți singuri care reușesc să crească într-un fel extraordinar un copil. Au resurse financiare, putere emoțională, sprijin din partea familiei extinse. Există însă și părinți care reduc această responsabilitate la o sumă de bani, la un mesaj ocazional sau chiar renunță complet la implicare.
Legea vorbește despre doi părinți, nu despre unul singur.Articolul 483 alin. (3) din Codul civil prevede că ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori. Nu putem obliga un părinte să își iubească propriul copil și nici nu putem sancționa automat orice absență. Dar putem cere respectarea obligațiilor legale și intervenția instituțiilor atunci când există indicii de neglijare.
Cine îl responsabilizează, concret, pe părintele care nu se implică?
Cine îi amintește că obligațiile parentale nu încetează odată cu divorțul, mutarea în altă țară sau întemeierea unei noi familii? Cine verifică dacă dezinteresul său afectează dezvoltarea copilului? Cine îl îndrumă către servicii de consiliere parentală și cine intervine atunci când neîndeplinirea obligațiilor sale constituie neglijare?Nu este suficient ca instituțiile să constate că un copil se află în grija celuilalt părinte și că nevoile sale materiale sunt acoperite. Faptul că un părinte își îndeplinește responsabilitățile nu îl absolvă pe celălalt de propriile obligații.
Acesta este apelul adresat instituțiilor statului: să trecem de la responsabilitatea declarată la responsabilitatea verificabilă, să existe termene respectate, comunicare eficientă, intervenții coordonate și rezultate urmărite.
Să nu mai confundăm transmiterea unei adrese cu soluționarea unei probleme.
Cea mai importantă întrebare rămâne aceasta:
Cine și cum îl trage de mânecă pe părintele care a uitat că, dincolo de drepturi, are și obligații?
părinte, profesor, director la Școala Gimnazială ,,Tudor Arghezi” Pitești
***
📌 Urmărește ultimele știri și articole de opinie pe pagina noastră oficială de Facebook PiteȘtiri sau accesează Argespress.ro pentru informații actualizate din județ!
📸 Ai nevoie de servicii foto-video profesionale pentru evenimente? Descoperă detaliile pe Eveniment Fotograf.
