Iubite prieten,
Spun drept că n-aveam de gând a mai tipări versuri. Această cură radicală de lirism o datoram «Junimii» din Iaşi, căci desigur că pentru convulsiuni lirice râsul e mijlocul cel mai bun şi cel mai rău. Atârnă adică totdeauna de valoarea ce este în ele şi de valoarea ce le-o dă autorul. Acest din urmă punct e mai cu seamă important nu pentru deşertăciunea personală (departe de mine aceasta), dar pentru convingerea că lucrezi sau nu în zadar. Eu sunt scriitor de ocazie şi, dacă am crezut de cuviinţă a statornici pe hârtie puţinele momente ale unei vieţi destul de deşarte şi ne’nsemnate, e un semn că le-am crezut vrednice de aceasta. Dacă forma pe care a-mbrăcat-o e vrednică de râs, vei concede că nu aceasta a fost intenţia mea şi c-atunci e mai bine să nu se publice niciodată. În orice caz, eu n-am vrut să le dau o formă ridiculă şi, dacă sunt greşeli, eu, din parte-mi, am cântărit orice cuvânt. Deci trimit această coală de versuri făcând trei rugăminţi cât se poate de stăruitoare, a căror împlinire voi privi-o totdeauna ca un deosebit semn de prieteşug: 1. să nu se schimbe nimic din ceea ce am scris, căci, îndată ce ies tipărite cu iscălitura mea, răspunderea greşelilor mă priveşte pe mine; 2. să se tipărească tuspatru deodată; 3. să nu aibă, în marginile putinţei, nici o greşeală de tipar.
Multe închinăciuni pentru toată «Junimea» şi pentru fiece «junimist» îndeosebi, iar mai cu seamă mă închin cu plecăciune cuconului Drăgănescu şi stăruitorului întru cele bune şi creştineşti Creangă. Dacă n-am scris multora din ei după scrisorile primite, precum lui Conta, Creangă, boierului Drăgănescu şi celui «tout a fait ramoli par les petites modistes» Xenopol, cauza e că la «Timpul» am în fiece de umplut o coală de tipar (împreună cu Slavici) şi această masturbaţie intelectuală ne face incapabili de a ne aduna minţile…”
M. Eminescu
Aflat în funcţia de redactor responsabil al ziarului „Timpul”, din Capitală, Eminescu a răspuns dorinţei redactorului revistei „Convorbirilor literare”, Iacob Negruzzi: „îndată ce ajungi la Bucureşti, să-mi trimiţi o coală de poezii”. Din toamna anului 1877 când a ajuns, „coala” a fost expediată abia pe 9 februarie a anului următor, din pricina muncii istovitoare de redacţie, a problemelor de sănătate, poate şi de acomodare la noua publicaţie, cuprinznd patru poezii, care au şi fost publicate în revista ieşeană, în numărul din 1 martie 1878: „Povestea codrului”, „Povestea teiului”, „Singurătate”, „Departe sunt de tine…” .
***
Schimbarea puterii politice însemna, ca-n zilele noastre, destituiri din posturi în favoarea celor numiţi de către noii cârmuitori. Câştigând liberalii şi pierzând conservatorii, Eminescu a fost înlocuit din funcţia de director al Bibliotecii Universitare din Iaşi şi din postul de revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Demisionează şi de la publicaţia „Curierul de Iaşi”, pentru refuzul de a scrie un articol la propunerea directorului tipografei, în favoarea Primarului oraşului Iaşi, defăimat pentru anume abuzuri, de foaia locală „Steaua României”. Nu a îngăduit nici să-i fie pusă semnătura pe articolul directorului, dacă acesta l-ar fi scris, cum i se propusese. În aceste condiţii, dar şi ca urmare a plecării din Iaşi a mentorului Junimist, Titu Maiorescu, la Universitatea din Bucureşti, poetul a dat curs dorinţei colegilor de breaslă, în special a prietenului şi colegului de studenţie vieneză, Ioan Slavici, să ocupe funcţia de coordonator al publicaţiei conservatoare. Oricum, nu mai avea nici cine să-i apere de zgomotoasa „caracudă” de la Junimea ieşeană.
„Luând toiagul pribegiei, îşi urca în tren hârţoagele şi moliile şi pornea la Bucureşti, unde-l aşteptau mizeria, boala şi, mai la o parte, moartea”, scria ilustrul critic G. Călinescu, în monumemtala monografie „Viaţa lui Mihai Eminescu”.
Încrezător că cele aici relatate vă erau deja cunoscute, mi-am îngăduit, dragi cititori, o aducere aminte despre cel mai iubit şi mai drag poet al românilor.
Gheorghe MOHOR
