Nu este totul pierdut în cultura română când încă mai preţuim valorile trecutului, cât apar monografii, studii critice şi eseuri de estetică literară despre viaţa şi opera scriitorilor deveniţi modele pentru urmaşii artei literare. Dar, oricât de sus s-ar afla pe scara valorilor, tot oameni sunt şi ei, îngăduindu-şi ceea ce este omeneşte posibil. Şi sentimentele lor, în special cel al iubirii, fără de care nimic nu a fost, nu este şi nu va fi posibil, pot fi ca ale oamenilor de rând, doar că aceştia nu au harul de a le aduce la rang poetic. Din patimile dragostei ori din bucuriile iubirii s-au ivit creaţii nepieritoare,,odată cu numele autorilor.
Aşa a rămas povestea de dragoste, pe care poetul Vasile Alecsandri a purtat-o cu maximă intensitate, în perioada anilor 1845-1847, Elenei Negri, sora unionistului Costache Negri. Contemporanii o comparau cu Mona Lisa (Gioconda) din celebrul tablou al lui Leeonardo da Vinci. Avea domnişoara înalte virtuţi sufleteşti, era cultivată, romantică şi sensibilă, punând pe jar inima tânărului poet. Ceva ereditar era în aspectul ei fizic, gândindu-ne că şi mama ei era frumoasa boieroaică Smaranda Donici (Zulnia), muza boierului-poet Costache Conachi şi viitoare soţie, după decesul primului soţ, Petrache Negrea. Poetul îşi însoţeşte iubita în străinătate (Italia, Austria, Germania, Franţa) pentru îngrijirea sănătăţii iubitei, dar boala (tuberculoza), declanşându-se pe când se aflau în Veneţia, hotărăsc să se înapoieze în patrie, după două luni petrecute în Palatul Benzon. Pe vapor, la Istanbul, a sosit momentul fatal, Niniţa, cum o alinta poetul, prăbuşindu-se în braţele celui care o ceruse în căsătorie. A fost înmormântată în curtea unei biserici greceşti, la 6 mai 1847.
Poezia „Steluţa”, scrisă cu lacrima inimii celui mai rafinat şi mai romantic poet al perioadei paşoptiste şi unioniste, avea să fie apreciată de către criticul şi istoricul literar Garabet Ibrăileanu, „cea mai frumoasă poezie de dragoste a lui Alecsandri”. De-a lungul anilor, multe firi sensibile au lăcrimat ascultând romanţa „Steluţa”, compusă de Dimitrie Florescu, mai cu seamă când îşi regăseau trăirile în duioasele versuri:
„Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!
………………………………………………………
Trecut-au ani de lacrimi şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista veşnicie e fără de trecut!…”
„Tu dar ce prin iubire, la al iubirei soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrămioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!”
Cu aceeaşi melancolie a compus întreaga poezie, arătându-şi copleşitoarea durere, care nu l-a părăsit niciodată. Romanţa a fost tradusă şi în limbile: franceză, italiană, maghiară, germană, rusă, iar compozitorul I.A. Wachman a transpus-o într-un poem simfonic.
În notele sale de călătorie, poetul mărturisea: „Ei îi datoresc tot ce am făcut bun şi, dacă nu aş fi avut nenorocirea să o pierd, aş fi realizat capodopere… Ne-am iubit fără nimic artificial, am vorbit despre dragostea noastră în puţine cuvinte, căci ceea ce e adânc simţit se exprimă simplu”.
Nicolae Bălcescu i-a transmis cuvinte de consolare, din Paris, unde sosise din Palermo, răpus şi el de flagelul nemilos din acele vremuri. În neputinţa medicinii de atunci, au sfârşit și Iulia Hasdeu, şi Ciprian Porumbescu.
„Am suferit de durerea ta ca şi de a mea.. Ştiam şi ştiu că rana unei asemenea pierderi este adâncă şi înveninată şi nu se poate lesne vindeca. Cred însă că n-ar trebui să ne lăsăm biruiţi de durere, dar, păstrând necurmat în noi vie aducerea-aminte a prietenei ce plângem, să căutăm a ne purta bărbăteşte, a trăi astfel ca şi cum ea ar fi de faţă a ne privi…”
Tânărul Alecsandri nu s-a lăsat biruit. Era hotîrât să-şi întemeieze familie. La un banchet parizian, o cunoaşte pe actriţa Dridri (Marie Angelique Chataignez), o rază de lumină peste sufletul umbrit al poetului, dar şi aceasta, după numai trei ani de relaţie, se stinge. În memoria ei a scris poezia „Visul de poet”:
„Ea era frumoasă, dulce-ncântătoare,
Ca o floare vie, căzută din soare;
Lumea amorată și de doruri plină
O slăvea în taină ca pe o regină,
Și pe când nici visul nu-ndrăznea, nici dorul
Până lângă dânsa să-și înalțe zborul,
Gingaș, cu iubire, un poet ferice
Prin a lui cântare îndrăznea a-i zice:
Când privesc la tine, scumpa mea iubită,
Ca o liră dulce inima-mi trezită
Cântă și serbează bunurile vieții,
Farmecul iubirii și al tinereții.”
În poemul „Epigonii”, Eminescu o invocă şi pe frumoasa „Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe”…
„Şi-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşază-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.
A nu se înţelege că Alecsandri se putea confunda cu acei tineri care hoinăreau prin cercurile aristocratice fără un scop anume, învăţând „la gât cravatei cum se face nodul”, cum îi ironiza Eminescu în poezia „Ai noştri tineri”…
Poetul cunoscuse Parisul încă din adolescenţă, luându-şi acolo bacalaureatul. Franţa îi devenise una dintre ţările îndrăgite şi adesea vizitate, fie în călătorii de agrement, fie în misiuni diplomatice. În anul 1878, românul moldovean a obţinut Premiul I pentru poezia „Cântecul gintei latine”, la cel mai izbutit concurs al poeţilor din ţările latine, de la Montpellier. Alecsandri era căsătorit legal din 1876, cu Paulina Lucasievici, logodiţi din anul 1855, având împreună o fată cu nume sfânt: Maria, iar moartea pământească a poetului a survenit la 22 august 1890, privindu-ne, acum, din Constelaţia nemuritorilor.
Gheorghe MOHOR
Foto: Vasile Alecsandri/ Palatul Benzon din Veneţia în care a locuit
