„Cărţile sunt urne sacre cuprinzând inima fraţilor noştri scumpi, scriitori şi gânditori, trecuţi şi ei cum trecem noi prin valea aceasta a plângerii. Sunt duh de viaţă, sunt singurul bun în umbră”, reflecta uriaşul prozator român Mihail Sadoveanu, azi controversat şi pe cale de a fi marginalizat de către demolatorii valorilor autohtone.
Urne sacre pot fi şi cărţile contemporanului nostru şi multora prieten, Jean Dumitraşcu, apărute recent sub egida prestigioasei edituri „Bibliotheca Târgovişte”: „KANT pe înţelesul tuturor” (2024), „Contribuții la viața și opera lui VLADIMIR STREINU” (2024), „MARGINALII” (2025), aceasta reamintind o parte a scriitorilor uitaţi de lume şi de critica literară, apoi, etalându-şi buna relaţie cu metafora încă din anii de liceu, volumele de versuri „NEORETORIICA VISULUI” (2025) şi „LACRIMARIUM” (2026), autorul continuându-şi activitatea profesională şi publicistică, de studii şi cercetări de critică şi istorie literară.
„LACRIMARIUM”, la care facem referire după lansarea din 6 iulie 2026, la Centrul Cultural Piteşti, cuprinde reflecţii filosofice în vers liber, urmând să se pronunţe, dacă nu au făcut-o până acum, criticii profesionişti, cu condiţia impusă odinioară de către ilustrul G. Călinescu: „Criticul unei cărţi de filosofie trebuie să fie el însuşi filosof”. Altfel, spunem noi, aprecierile pot fi subiective, scriitorii neregăsindu-se în miezul comentariilor, cum, de pildă, s-ar întâmpla în cele ce urmează.
* În antichitate, la catafalcul celor decedaţi, eleni sau latini, se colectau, în vase de lut sau ceramică, nu lacrimile celor îndureraţi, cum spune legenda, ci uleiuri parfumate sau unguente folosite în cadrul ceremoniilor funerare.
În volumul intitulat LACRIMARIUM*, nefiind deloc lacrimogen ori încărcat de sentimentalisme, autorul se destăinuie încă din prima filă, sub titlul „Ars poetica!. Lacrima ca principiu ontologic” („ontologie însemnând „ramură a filosofiei, care studiază esenţa, natura şi principiile fundamentale ale existenţei” (DEX), cum că „miza este anunţată fără echivoc: înaintea cuvântului, înaintea oricărei forme articulate de sens, există o presiune. O presiune transparentă. O lacrimă (…). Lumea devine aici principiu generator, materie a diferenţei, substanţă a separării dintre lumină şi întuneric. Nu este un simplu motiv recurent, ci un dispozitiv metafizic. Ea leagă cosmogonia de memorie, teologia de biografie, filosofia de întrupare”. Poemul „Genealogia unei lacrimi” justificând afirmaţia, prin trimiteri biblice:
„Întru început/ nu a fost Cuvântul/ ci o presiune în colţul ochiului Domnului./ O tensiune transparentă/ care nu ştia încă/ dacă să cadă/ sau să rămână/ Căci Lacrima era La Dumnezeu, iar Dumnezeu era lacrima fără început şi sfârşit./ O biată lacrimă, un punct.// Totul, de la alfa la omega,/ era o singură lacrimă/ fără durere, fără obraz./ Şi întunericul/ nu era rău,/ era doar lipsa unei pleoape/care să se ridice./ Se simţea prea singur pentru Cosmos/ Deasupra acestei umezi nehotărâri/ plutea o mişcare/ nu un gest, nu o mână,/ ci o intenţie/ care încă nu se numea Dumnezeu/ fiindcă nu avea cu cine vorbi…”.
Vrând, nevrând, îmi amintesc cum cugeta „bătrânul dascăl” în eminescianul poem „Scrisoarea I”, fiind vorba, de fapt, despre viziunea cosmogonică a marelui Eminescu:
„Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit”.
Poemele de inspiraţie religioasă („Cântecul lui Iov pentru omul de azi”, „Tatăl Nostru în tăcere”, „Cântarea Cântărilor care se întoarce la noi” etc. dovedesc aplecarea poetului şi spre divinitate, făcându-ne să credem că, ”punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii” este, de fapt, lacrima lui Dumnezeu care, „s-a multiplicat,/ s-a recunoscut pe sine/ şi s-a despărţit/ în limpede şi greu,/ în ceea ce poate fi privit/ şi în ceea ce trebuie purtat”(…). Toate s-au făcut după preceptele biblice, până în ziua a şasea, când „pământul a scos din sine/ ceea ce nu mai putea ţine/Şi atunci/ a apărut fiinţa/ care seamănă/ dar nu este identică/ cu faţă de Dumnezeu/ şi interior de lacrimă – OMUL./ Nu stăpân, ci responsabil ! Nu coroana creaţiei,/ ci punctul ei vulnerabil (…). În a şaptea zi/ Dumnezeu s-a odihnit la marginea unei lacrimi uriaşe împrejurul omului,/ precum aerul,/ egală cu zero/ în infinit.”…
Poemul a fost prezentat la lansarea cărţii, într-o lectură impecabilă de către alt poet al urbei noastre, dr. Constantin Craifăleanu, în prezenţa doamnei Carmen Elena Salub, directoarea Centrului Cultural Piteşti, a Mariei Dumitraşcu, fiica autorului, a celorlalţi participanţi, printre care: dr..ing. Adina Perianu, poetul Marius Graure şi scriitorul ing. Adrian Mielcioiu, poet.
Sunt convins că cititorii vor găsi, prin lectura acestui volum, dar şi a celorlalte mai sus amintite, „frumuseţi şi preţuri noi”, măcar sub îndemnul cronicarului după care „nu-i alta mai plăcută şi mai de folos zăbavă, decât cetitul cărţilor” (Miron Costin).
Gheorghe MOHOR
