17.6 C
Pitești
14 apr. 2024

Viața bate Poezia: ,,Prostirea” României

Viața bate Poezia: ,,Prostirea” României

Aveam un presentiment. Şi refuzam să mă las abandonat lui, într-atât de urât, de dureros era. Pornit de la consultarea vieţii, fie că aceasta se consuma pe stradă sau aiurea. Un aer de agonie se insinua în constatarea mea, derivată din atenta filtrare a realităţii, privite prin prisma celui ce şi-a dorit să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii într-o lume simţită şi simţitoare…

„Nu este absolut nimeni care în fondul sufletului să nu aibă un regret – oricât de palid şi de indecis…”, scria undeva Emil Cioran. Şi se referea la orice boală de care, odată scăpat, insul nu mai doreşte să-şi amintească.

Privind în jur, urmărind, la televizor, sălile în care aleşii noştri ne hotărăsc soarta, mă cuprinde (şi, din păcate, în ultimul timp, mă stăpâneşte aproape total) un sentiment al abandonării noastre de către aceştia… Ca şi când am trăi într-un relativ perpetuu în care nu ni se îngăduie nici măcar a visa Absolutul.

Credeam, după 1989, că voi asista, bucurându-mă, la naşterea unei lumi noi, care-mi va provoca extazul existenţial. Speram, cu toată fiinţa, deşi o bănuiam a fi dramatică, într-o schimbare în bine în comportament. Îndrăzneam să cred într-o etică a vieţii înstăpânindu-se la toate nivelurile, pe toate palierele profesionale. O determinare anume, o primenire a mentalităţii mă aşteptam să devină ceva de domeniul obişnuitului, al normalului. Nu credeam că ne va cuprinde o inconştientă beţie de lumină care, dacă nu e bine dozată, ne va arde, ne va spulbera şi calcifia şi ultima speranţă.

M-am trezit, uneori, într-o confuzie absolută.
Tinerii, aceşti frumoşi ai noii societăţi, cum
le zic eu, pe mâinile şi pe gândirea cărora ne lăsăm ţara, parcă sunt manipulaţi anume spre a se îndepărta de ţara în care s-au născut. Mirajul câştigului îndestulător în străinătate îi mână spre rătăcirea în propria ţară, spre starea în care se simt străini în propria casă, în propria familie. Sunt ei de vină? Suntem noi? Dacă nici ei, nici noi, atunci cine?

Domnul Octavian Sachelarie, fostul director al Bibliotecii Judeţene, îngrijorat şi responsabil de gândirea Domniei Sale, îmi depăna, „la o carte de vorbă”, zilele trecute, câteva impresii proaspete. Frumoasa sală a bibliotecii găzduise nu demult o dezbatere, la care fuseseră invitaţi elevi din ultimele clase de la un colegiu de elită din oraş. Parcă aduşi cu forţa, mulţi abia au aşteptat să se aşeze pe scaune şi şi-au şi deschis telefoanele mobile, abandonându-se copilăriilor facebookisto-instagramiste, pentru care în niciun caz nu veniseră acolo. Câţiva dintre cei care îndrăzniseră să emită câteva păreri despre tema discutată parcă picaseră din alte lumi.

Asta e una.
Ceea ce mă doare, însă, nu este faptul că tinerii îndrăznesc alte abordări ale vieţii, ci felul în care o fac. Manualele şcolare, victime uneori ale unei europenizări sau mondializări aiurea, nu-şi mai îndeplinesc rostul şi rolul de a forma români în primul rând şi mai apoi europeni…

Nu am nimic împotriva acţiunii în sine, ci doar cu proporţia pe care i-o rezervă oficialităţile în
şcoala românească. Îmi vine acum în minte intenţia acestora (sper să nu fie pusă în practică niciodată!), ca în locul clasicilor literaturii române să se studieze la clasă Harry Potter sau mai ştiu eu ce roman în vogă pe plan mondial. Vai de noi! O „prostire a României” ar fi prea din cale-afară!

Noi materii de învăţământ care să le permită elevilor „să înveţe cum să se descurce în viaţă”, cum spunea cândva un oficial pe un post tv., noi discipline în detrimentul celor care au impus şcoala românească drept una dintre cele mai bune din lume se profilează a fi incluse în programele şcolare.
Propun (în glumă, bineînţeles) introducerea unei discipline în care elevilor să li se predea cum să fure mai mult şi mai repede… „Profesori” am avea destui!…

Nu pot încheia fără a „divulga” o durere al cărei izvor vă las să-l descoperiţi singuri.
Cineva, deunăzi, îmi cerea prietenia pe facebook şi la „Despre” descoperisem că ştie trei limbi: engleza, franceza şi spaniola.
Nu bine mi-a căzut în suflet când, mai jos, într-o urare adresată cuiva, scria: „O zii fericită îţi doresc!”…

Facultăţi multe, şcoală puţină! Să fie aceasta noua deviză a şcolii româneşti ? Nu cred, că, dacă ar fi, nimic nu s-ar mai putea povesti…

Dan ROTARU

Articolul precedent
Articolul următor

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI