3.4 C
Pitești
04 mart. 2024

Viața bate Poezia: ARHIPELAGUL LACRIMII

Viața bate Poezia: ARHIPELAGUL LACRIMII

Gata, s-au dus, pe rând, și Crăciunul și Anul Nou! „Am mai prins un an”, prilej de a-mi face planuri, unele dintre ele – sunt conștient – irealizabile, dar, în fond, ce este visul decât o perpetuă „aspirație la absolut”?

Nu este visul – acela de zi, cu ochii deschiși și mintea trează – un fel de „cultivare a exceselor”, ca să folosesc o expresie cioraniană?
Nu este acesta o bogăție infinită din care fiecare dintre noi încearcă să-și ia partea ce i se cuvine?

Dar parcă mai sărac este și visul la acest început de an, în care nu bogăția este în centrul rugilor către Dumnezeu, ci sănătatea, fiecare dintre noi simțind că moartea parcă ne așteaptă la ușă..

Și, cum o facem la începutul fiecărei zile, cu o mai mică intensitate, acum, la început de an, visăm atât de mult, încât uneori suntem conștienți că nu putem obține sau avea atât nu într-un an, ci într-o viață. Și e și normal, altfel sufletul ne-ar fi steril, gândul – leneș, inima – obosită!

Multe ar fi de scris, multe ar fi de spus, dar sufletul meu nu mai poate cuprinde toate obsesiile care mă stăpânesc la început de an.
Sincer, pe mine, unul, mă lasă rece – nu că n-aș fi conștient de importanța lor – procentele cu care vor crește productivitatea muncii, produsul intern brut sau economia.

Pe mine mă doare discuția pe care am auzit-o, ieri, la rândul de la casa unui magazin alimentar, între doi seniori care, după o viață de muncă, ar trebui să-și trăiască în liniște zilele, fără spaime, fără temeri sau griji pentru „ziua de mâine”.
– La mulți ani! Ce faceți?
– La mulți ani! Ce să fac, mă gândesc la cum mă voi descurca și anul acesta, că, după cum se aude, multe neajunsuri ne așteaptă…

Atât am putut suporta, apoi, justificându-mi mie însumi atitudinea prin bunele maniere, m-am tras la câțiva metri înapoi… Dar nu înainte de a le fi privit atent figurile, ochii, disperarea…
Și, pentru prima dată în viață, mi-am zis că oamenii pot fi egali numai în sărăcie și-n suferință… Restul e polarizare: sus – bogații, îmbogățiții timpului, jos – săracii, amărâții, năpăstuiții de soartă, cei pentru care prima întrebare pusă dimineața este „Cum mă voi mai descurca și azi?”!

„Toate apele au culoarea înecului”, spune Cioran. Toate zilele unor oameni au culoarea suferinței, zic eu… Dar când aceasta li se vede pe față, gândul mă duce la „absurdul” părăsirii lor de Dumnezeu… Și păcat mai mare ca acesta nu știu!

Pentru că atunci când viața devine pentru unii privilegiu – și nu ceva normal – ceva nu e în regulă în ordinea lumii.
Când niciun orologiu nu se mai potrivește la oră cu altul, când nicio inimă nu mai bate la fel cu alta, atunci se pare că în lume nu mai este niciun loc unde se poate trăi în tihnă…
Pe asemenea timpuri – o spun cu durere și regret că le-am prins – lumea e un arhipelag al lacrimii…

Dan ROTARU

Related Articles

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.
Captcha verification failed!
Scorul utilizatorului captcha a eșuat. va rog sa ne contactati!

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

URMĂREȘTE-NE PE REȚELELE SOCIALE

11,000FaniÎmi place
2,350AbonațiAbonați-vă
- Advertisement -spot_img

NOUTĂȚI