Viața bate Poezia: APEL LA ÎNȚELEPCIUNE
Știu, sunt pe deplin conștient că, scriind și făcându-mi publică opinia, părerea, despre ceea ce se poate vedea sau citi aproape zilnic în presă legat de acest „subiect”, „îmi voi pune multă lume-n cap”, cum se spune, „mi-i voi ridica pe mulți împotrivă”…
Dar sper, totuși, că, vorba lui Cioran, „nu toți oamenii și-au pierdut naivitatea” – căci naivitatea, ca formă a purității, exclude astfel de „deficiențe” – și astfel voi avea parte și de unii care vor înțelege ce mă frământă.
Dar, ca să elimin orice interpretare potrivnică gândului sau sufletului meu, precizez de la început că sunt cel mai crunt dușman al pedofililor, cel mai înverșunat contestatar al pedofiliei, pe care o consider o „apucătură criminală”!
Dacă ar fi după mine, dacă soarta m-ar fi adus în postura de a-i pedepsi pentru „mârșăvia” care le supune și le îngenunchează gândirea, le-aș da sentința cu închisoare pe viață.
Pentru că, da!, copiii pe care îi torturează spre a-și satisface pornirile animalice sunt îngeri pământești!
Spun mereu că bucuria nașterii o întrece în frumusețe pe cea a conceperii unui copil!
În plus, cred că a mângâia un copil pe obraz sau pe creștet echivalează cu a netezi penele aripilor unui înger.
„Aveți lipici la copii!”
De când sunt în Pitești, mi s-a-ntâmplat de zeci de ori ca, trecând pe lângă ei – unii fiind chiar în cărucior – să mă fixeze cu ochișorii lor dornici de a descoperi lumea și tainele ei și, îndepărtându-se, să-și întoarcă trupul și capul după mine, schițând cu mânuța sau îngăimând un „Pa!”, așa cum numai copiii o pot face…
Chiar mi-amintesc cum doi frați se bucurau de întâlnirea cu mine într-atât încât tatăl lor – psiholog, după cum aveam să aflu, mai târziu, chiar de la el – mi-a spus că, zilnic, așteptau și mă pândeau să trec, în același loc.
„Aveți lipici la copii!”, îmi spuneau unii.
„Vă iubesc copiii!”, îmi spuneau unii bunici, care se bucurau, împreună cu ei, atunci când le mângâiam nepoții…
Știam că unii dintre ei simțeau lipsa mângâierilor, părinții văzându-i și mângâindu-i doar o dată pe an, atunci când se întorceau, pentru câteva zile, în concediu, din locuri îndepărtate, unde se duseseră să muncească tocmai „spre a le asigura lor un viitor mai bun”…
Totodată, mărturisesc că Dumnezeu m-a îmbogățit cu un fiu și un nepot frumoși, așa că eu însumi mă bucuram – și mă bucur și acum, când e vorba de nepoțel – când necunoscuți, întâlnindu-ne împreună, îi mângâiau sau le aruncau priviri în care puteam citi bucurie și admirație…
Pentru că gestul de a îmbrățișa sau a mângâia un copil are pentru mine o semnificație aparte, anume a iubirii a ce e frumos și pur în lumea aceasta, lume care pe zi ce trece devine parcă mai urâtă, mai impură, mai inumană…
De aici până la a vedea în gestul îmbrățișării sau al mângâierii un semn al unei prezumtive „boli a voinței „, cum ar zice Cioran, proprie unui pedofil, nu este, pentru unii, decât un pas…
Nu suntem un popor de pedofili!
O spun tare și apăsat: Nu suntem un popor de pedofili, așa cum, vai, insinuează unii!
Om fi avut noi unele metehne, dar pe aceasta n-am avut-o!
De aceea, sătul până peste suflet de „defectul” unora de a vedea în oricare om care mângâie un copil un posibil pedofil, spun că și asta e o boală, și-mi justific opinia invocând proverbul, valabil și în acest caz, „Nu este pădure fără uscături!”
Nu mi-aș dori ca momentul exagerării din teama că „în fiecare om doarme un pedofil”, cum am auzit spunând odată pe un post TV, să se transforme mai târziu, pentru cel care o comite, într-un motiv de căință…
Pentru că, oricât de justificată și de propice ar fi, și căința doare atunci când luăm viața ca pe un divertisment absolut aleatoriu…
Și, vai, suspicioși pe orice gest, văzând în orice om care mângâie un copil un prezumtiv pedofil, „luați de val”, să nu ne lăsăm „duși cu pluta”!
Poate că și eu, acum, din prea marea mea iubire de copii și invocând dorul acestora de a fi mângâiați pe obraz sau pe creștet, greșesc, exagerând, dar în niciun caz, neluând în serios viciile unora pe care refuz să-i numesc oameni, ci mai degrabă „simpli inși ai unei lumi inumane”.
Și, în final, făcând uz de puțina mea înțelepciune, apelez tot la Emil Cioran și-mi „justific” tot ce am scris mai sus, citându-l: „Dacă toți exagerează, de ce înțelepții ar face excepție?”
Dan ROTARU
